Galeria de artă românească
Galeria de Artă Românească Modernă (1850-1950) din Târgu-Mureş oferă un incitant pelerinaj printr-un secol animat de grăitoare tonuri cromatice şi expresive volumetrii, ale artei româneşti moderne, secol văzut cu generozitate cronologică, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea şi încheindu-se cu primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial. În acest răstimp de un veac, arta românească reprezintă punerea în scenă a unui proces validat atât istoric cât şi teoretic.
La limita inferioară a perioadei este surprins momentul în care pictura românească a făcut pasul spre sincronizarea cu pictura europeană, moment al schimbării de atitudine şi de instaurare a unui nou model de comportament. Extrema superioară înregistrează finalul unei etape foarte prolifice, consistente, cu aport substanţial la evoluţia artei româneşti, cum a fost cea interbelică. Surprindem astfel un evident proces de împlinire, de la forma de cristalizare până la cea de structurare a unei identităţi proprii, cu evidente interferenţe şi similitudini faţă de curentele consacrate ale artei europene.
Selecţia marchează etape ale evoluţiei artei româneşti moderne, începând cu Theodor Aman şi se încheie cu transilvănenii care conferă culoarea locală şi specificitatea spaţiului intracarpatic.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea în arta de pe teritoriul românesc reflectă eforturile de trecere la arta modernă prin Theodor Aman, mai apoi, înregimentarea modernismului în cadrul artei româneşti şi inserarea definitivă a acesteia în fondul european prin Nicolae Grigorescu şi Ioan Andreescu şi, pe de altă parte, neputinţa depăşirii unor limite şi păstrarea în cadrele unor manifestări academice a unor artişti precum Sava Henţia, Constantin Dumitru Stahi sau Emanoil Bardasare.
O altă etapă decisivă pentru pictura şi sculptura românească şi statornicirea lor în modernism este pasajul dintre cele două secole: al XIX-lea şi al XX-lea, prin Ştefan Luchian şi Dimitrie Paciurea. Contribuţia majoră a lui Luchian este în zona amplificării dozei de lumină în alchimia culorii redată cu sinceritate, revoluţionând şi influenţând o bună parte a fenomenului artistic românesc, fără a fi profesor sau a lansa teorii. La rândul său, Dimitrie Paciurea se înscrie într-o secvenţă a artei româneşti, pe care o putem denumi a singularilor. Considerată a pendula între impresionism şi simbolism, între clasic şi modernism, între expresionism şi suprarealism, unicitatea creaţiei sale constă tocmai în această formă personală de exprimare, pe care sculptorul şi-a asumat-o, indiferent de perceperea ei în epocă, poate chiar de insuccesul ei. Chiar dacă a fost un bun dascăl, el nu face şcoală neavând urmaşi artişti care să continue pe linia viziunii sale însă prin el sculptura românească a dezvoltat stiluri personale similare sau derivate din el.
Periplul vizual este condus mai apoi de o serie de personalităţi artistice care au activat în perioada dintre cele două războaie mondiale, şi care fie îşi continuă activitatea antebelică şi parcurg acum etapa de deplină maturitate, cum sunt Gheorghe Petraşcu şi Theodor Pallady; fie îşi găsesc anumite afinităţi amicale, de concepţie şi de viziune artistică alcătuind grupări cum este cazul „Grupului celor patru” format din Nicolae Tonitza, Francisc Şirato, Ştefan Dimitrescu şi Oscar Han; fie se opun tradiţiei şi caută formule noi, radicale, de exprimare, cum sunt reprezentanţii avangardei: Max Herman Maxy şi Hans Mattis Teutsch; fie se lasă seduşi de pitorescul malului Mării Negre cu arida Dobroge şi fascinantul Balcic, căutând formule proprii de interpretare a peisajului şi a straniilor personaje a acestor zone, în cheie impresionistă, postimpresionistă-cézanniană sau fovistă, cu accente diferite pe desen, culoare sau structură în funcţie de personalitatea fiecăruia, aşa cum o demonstrează Nicolae Dărăscu, Jean Alexandru Steriadi, Lucian Grigorescu, Iosif Iser, Petre Iorgulescu-Yor şi Vasile Popescu; fie îşi construiesc drumul pe linia realismului nealterat cu o viziune clară şi sobră asupra vieţii în general, şi, în detaliu, stăruind asupra înţelegerii lumii satului românesc cum se dezvăluie Camil Ressu; fie se lasă conduşi de sentimentele stârnite de peisajul urban sau al ţărmurilor apelor, cum e cazul lui Marius Bunescu.
Se conturează, mai apoi, două dintre direcţiile lansate în interbelic şi continuate după aceea, pe linia sensibilității culorii pe de-o parte şi pe de altă parte, pe traseul rigurozităţii şi seriozităţii compoziţionale şi a mesajului cu simbolistică profundă, cu apel la vechii clasici, prin intermediul personalităţii celor doi artişti – profesori Alexandru Ciucurencu şi Corneliu Baba. Acest nucleu se completează cu lucrările celui care, deşi aparţine postbelicului ca preponderenţă a lucrărilor, prin forţa sintezei şi expresia atât de personală se ridică deasupra timpului său, respectiv Ion Ţuculescu.
Câteva personalităţi artistice marcante din spaţiul intracarpatic, mentori, discipoli şi creatori de noi tendinţe ai Şcolii de Arte Frumoase de la Cluj şi din centrul artistic de la Baia Mare, cum au fost: Alexandru Popp, Aurel Ciupe, Romul Ladea, Ion Vlasiu, Eugen Gâscă, Tasso Marchini, Ziffer Sándor, Szolnay Sándor, demonstrează aportul lor la arta românească modernă.
